vineri, 27 noiembrie 2009

Măștile...

„De ce ne ascundem atât de des în spatele măștilor? Oscilăm între impulsul de a ne dezvălui și impulsul de a ne proteja, tăinuind ceea ce se petrece înăuntrul nostru. Tânjim să fim cunoscuți, dar dorim să rămânem ascunși. Ne înconjurăm cu ziduri din diferite motive. Unii îl admiră pe eroul James Bond, care este dur, inexpresiv pe sine din punct de vedere emoțional, detașat de orice implicare emoțională. Și unii dintre noi presupunem că vom fi îndrăgiți dacă putem deveni astfel de indivizi impenetrabili, care nu permit nimănui să pătrundă dincolo de exteriorul dur. Adevărat, unii ne vor admira pentru aceste calitați. Dar admirația nu conduce neapărat la intimitate. Un motiv mai serios pentru care ne ascundem în spatele măștilor este teama de respingere. Dacă, după ce-ți deschizi sufletul, prietenul te părăsește, efectul poate fi devastator. Mulți dintre noi ne-am construit fațade bine puse la punct, fiindcă suntem convinși că, dacă ceilalți ne-ar vedea așa cum ne vedem noi înșine, priveliștea i-ar îndepărta. Autodezvăluirea are efectul opus. Când o persoană își scoate masca, ceilalți sunt atrași spre ea.
Unii dintre noi facem tot posibilul să ne ascundem originea umilă, când sinceritatea în acestă privință i-ar dezarma pe cei din jur și i-ar atrage într-o conexiune mai intimă cu noi.
Producătorului de spactacole de operă Sol Hurok îi plăcea să spună că Marian Anderson nu a devenit pur și simplu mare, ci a devenit mare într-un fel simplu. Iată cuvintele lui:

Acum cîțiva ani, un reporter i-a luat un interviu lui Marian și a rugat-o să-i spună care a fost cel mai important moment din viața ei. Mă aflam în cabina ei și eram curios să-i aud răspunsul. Știam că avea multe momente importante dintre care să aleagă. A fost seara în care Toscanini îi spusese că avea vocea cea mai bună a secolului. A fost concertul privat pe care l-a dat la Casa Albă pentru familia Roosevelt și pentru Regele și Regina Angliei. Primise premiul Bok în valoare de 10.000 de dolari ca recunoaștere a faptului că era persoana care a făcut cel mai mult pentru orașul său natal, Philadelphia.
Mai presus de toate, a fost acea duminică de Paște de la Washington, când în fața statuii lui Lincoln, cântase pentru șaptezeci și cinci de mii de oameni, printre care se numărau membri ai Guvernului, ai Curții Supreme de Justiție și majoritatea membrilor Congresului.

Care din aceste momente memorabile a fost ales? „Nici unul din aceste”, spune Hurok. „Domnișoara Anderson i-a declarat reporterului că momentul cel mai important din viața ei a fost ziua când s-a dus acasă și i-a spus mamei că nu mai era nevoie să spele rufele vecinilor pentru a câștiga un ban.”
Dacă ne hotărâm să construim mai multe ferestre și mai puține ziduri, vom avea mai mulți prieteni.”

Preluat din Importanța prieteniei, Alan Loy McGinnis

luni, 16 noiembrie 2009

O zi din viață

E o nouă dimineață. Încet se aprind luminile din blocurile vecine. E un semn că fiecare din noi are ceva de făcut. Ne cheamă școala, serviciul sau chiar treburile gospodărești. În cazul meu, școala își spune cuvântul. În drum spre ea, observ oameni grăbiți. Stațiile de tramvai sunt pline de elevi și nu numai, iar mașinile sunt prinse în trafic. Mă uit în jur. Zilnic văd același Chevrolet parcat în fața blocului. Chioșcul cu plăcinte calde e deschis. Vânzătoarea are deja clienți. Chiar și la Mc. Donald copilul din mașină își așteaptă cu bucurie Mac-chicken-ul. Observ zâmbetul de pe fața lui. E fericit. Mulțumit că are cine se îngriji de stomacul lui. Mai departe trec pe lângă un bătrânel sătul de zile. Arată groaznic. Părul e tare ciufulit, barba îi e cleioasă și hainele rupte. Miroase a de toate...E amărât și neîngrijit. Poate ultimul lui duș au fost picurii de ploaie lăsați de bunul Dumnezeu.
Mă uit la el cu mare milă. E de compătimit. Dar ce să fac? Dacă și firele din cap ne sunt numărate, atunci cu siguranță și el este cunoscut de Acel care i-a dat viața. Îl văd ca o piesă din puzzle-ul Creatorului iar ruga pe care o înalț pentru el în minutele următoare, îmi dă siguranță că și în această zi El îi va purta de grijă. Cum, nu știu, dar cred că o va face. Îmi văd mai departe de drumul meu. De departe zăresc școala. Căldura din clădire mă întimpină încă de la ușă. Mă gândesc: ”Ce fain! Nu voi dărdâi...dar acel moșuleț, săracul! Doamne, de ce?” Pe hol colegii îmi zâmbesc, mă salută. Mă simt înconjurată de atâta dragoste, de atâta veselie. Pacea și muțumirea îmi cuprind inima. Cursurile la care particip azi sunt chiar interesante. Învăț lucruri noi. Îmi plac profesorii. Văd atâta interes din partea lor. Sunt mulțumiți când predarea lor este eficientă și noi înțelegem. Fac mai mult decât e normal: rămân peste programul lor și lucrează cu noi la diferite proiecte pe care la avem de făcut. Ce dulce e îndrumarea lor!
Seara se lasă încet. Copacii pe lângă care trec sunt aceeași. Frunzele viu pictate în culorile toamnei dansează în bătaia vântului. Copiii cu obrajii roșii își continuă jocurile prin parc. Unii se dau pe leagăn sau topogan, alții fug, iar cei mici fac pași mărunți ajutați de mamele lor.
Mai încolo zăresc doi câini fără stăpâni. Au adormit pe un așternut de frunze unul lângă altul încercând să se încălzească.
Câțiva bătrânei își fac plimbarea de seară. Sunt așa drăguți...pănâ la adânci bătrâneți tot împreună. Într-un târziu ajung acasă și încep pregătirile pentru ziua de mâine, de va mai fi... Stau și mă gândesc și la mine. E un miracol. De unde energia necesară pentru ziua care aproape a trecut? Dar bucuria, pacea și mulțumirea pe care le-am simțit, pe care le-am trăit? Toate acestea doar prin puterea mea? Răspunsul e categoric nu! Pe lângă decizia care îmi aparține dimineață de dimineață de a aborda fiecare zi cu o notă optimistă, puterea Celui care m-a creat îmi e tărie. Îmi dau seama tot mai mult că o atitudine mulțumitoare îmi pregătește o zi veselă. Vreau mereu să fiu așa. Ajută chiar la sănătate, la frumusețe. Tu ce faci? Cum ești? Te provoc: fii optimist, mulțumit și privește viața prin ochi frumoși. Și dacă totuși se întâmplă să ai zile mai înnorate, nu uita: după nor iar vine soare, după greu iar zile ușoare.
Nu renunța la a încerca. Tu poți pentru că puterea lui Dumnezeu care este în tine poate totul!

duminică, 15 noiembrie 2009

Râsul prieteniei

Ceasul sună de zor, vântul șuieră groaznic, iar picurii de ploaie lovesc fără milă în geam. Așadar încă de dimineață se anunță o zi mohorâtă. Cum nu e timp de pierdut, în câteva minute ies din casă în grabă mare. Împreună cu colega mea zorim spre școală. În timp ce încercăm să evităm băltoacele ținându-ne bine de umbrelă, suntem zărite de un cunoscut care se oferă să ne ducă cu mașina pe o astfel de vreme. Respir ușurată... dar, ups! Mă trezesc cu ușa trântită în nas. „Au, capu` meu” e tot ce reușesc să mai aud. Colega mea se izbise cu capul de mașină. Durerea prin care trecea avea să mă asigure câteva secunde mai târziu că nu realizase ce a făcut. Deși situația de față excludea orice chicotit, izbucnesc în râs. Se spune despre noi românii că știm să facem haz de necaz. Probabil e jenant să-i râd în față când ea stă gata să sugrume cucuiul ce-și făcuse nedorit apariția.
Și totuși, îmi permit să râd cu poftă fără a mă simți vinovată. Reacția ei mă face să mă simt liberă. În loc să mă bruscheze cu o vorbă tăioasă pentru felul în care mi-am arătat ”empatia”, zâmbește și încearcă să destindă atmosfera. ”Oaw, ce fain!”, mă gândesc. În ciuda vremii mohorâte și a incidentului suferit, reacția ei îmi permite să fiu eu însămi. De ce? Vă las să ghiciți? Ei da, aleg totuși să vă dezvălui secretul. E vorba de un singur cuvânt: PRIETENIE. Datorită prieteniei ești ascultat cu răbdare chiar dacă ai aceeași poveste de împărtășit iar și iar, ți se oferă un umăr pe care să plângi, ești acceptat așa cum ești, înțeles și ajutat să te îndrepți când caracterul tău dă greș. Toate acestea se întâmplă când ai parte de un prieten adevărat. Aceasta este concluzia la care am ajuns: îmi este o prietenă adevărată, o comoară venită din cer. Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine un prieten adevărat valorează mult. El este cel care te ajută și te încurajează să privești viața prin ochi de învingător. Se știe că vârfurile cele mai înalte ale munților primesc primele raze ale soarelui.
Doar cu ajutorul unui prieten adevărat reușești să te ridici mai sus și mai sus pentru ”a atinge” calmul și strălucirea soarelui, când furtuna și întunericul încearcă să te cuprindă.
De fapt, cred că și Dumnezeu atunci când ne-a creat, a intenționat să ne facem prieteni adevărați, să învățăm să comunicăm și să relaționăm. Suntem niște ființe care tânjim după nevoia de apartenență, de valoare și aceasta poate fi satisfăcută doar în cadrul oferit de o prietenie adevărată. Cicero spunea: ”A scoate prietenia din viață e ca și cum am scoate soarele din lume.” Fă-ți loc de prietenie în viață și soarele va străluci în ea!

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Tu ce-ți dorești?

”Era primăvară, totuși vroiam să fie vară:
cu zilele ei lungi și calde și cu viața liberă de afară.
Era vară, totuși vroiam să fie toamnă:
cu frunzele ei colorate și aerul răcoros și clar.
Era toamnă, totuși vroiam să fie iarnă:
cu zăpada ei frumoasă și perioada veselă a Crăciunlui.
Era iarnă, totuși vroiam să fie primăvară:
cu căldura ei și natura care înflorește.
Eram un copil, totuși vroiam să fiu mai degrabă un adult:
să mă bucur de libertate și de respect.
Aveam douăzeci de ani,
totuși aș fi preferat să am treizeci de ani:
matur și cu experiență.
Aveam patruzeci de ani,
totuși aș fi preferat să am douăzeci de ani:
tânăr și fără griji.
Eram pensionar, totuși aș fi vrut să am patruzeci de ani:
să am rațiunea trează și să fiu fără neputințele bătrâneții.
Viața mea trecuse, fără ca eu să fi primit vreodată ceea ce
am vrut să am.”

Este poezia unui adolescent, înzestrat cu o capacitate de discernământ neobișnuită pentru vârsta lui, citată de Charles R. Swindoll în predica: ”Who Gets The Glory” (Cui îi revine slava).

Sursa: Ethos pentru familie, 2\2009.

luni, 9 noiembrie 2009

Dar cine iubește...

Cine se caută pe sine însuși, se pierde,
Cine compară, va fi nemulțumit.
Cine pretinde, va fi trecut cu vederea,
Cine invidiază, va fi evitat
Cine se bazează pe lucruri trecătoare, pleacă gol.

DAR:

Cine dă, primește.
Cine se smerește, va fi înălțat.
Cine este recunoscător, culege mulțumire.
Cine iartă jignirile, află libertatea.
Cine își dă grijile lui Dumnezeu, devine relaxat
Cine se bazează pe Domnul, trăiește minunat
Cine iubește, trăiește în lumină.


Sursa: Ethos pentru familie 2/2009

vineri, 6 noiembrie 2009

„DE CE?” – marele mister

Omul este ca vremea! Așa cum vremea se schimbă, tot așa de schimbător este și el. Azi e zi senină, caldă, cu glasuri şi zâmbete vesele de copii, cu cântări de păsări ce nu obosesc ciripind, iar mâine e zi înnorată, rece şi urâtă. Vânturi urlă, mările se înfurie. În viață omul experimentează suișuri și coborâșuri. Uneori stă pe „culmi”, faţa îi radiază, zâmbetul îi ajunge la urechi. Momentele „roz” din viaţă îl înalţă, îl fac să simtă că trăieşte, că e cineva şi că viaţa merită trăită. Şi apoi, ca o ploaie rece de toamnă, toate visele şi speranţele i se duc. Greutăți, probleme, o vorbă rea sau urâtă, îl transformă în acel om dur, acru și morocănos. E deja schimbat.
De ce? Datorită circumstanțelor? Totul în jurul lui se face negru. Domnul Pesimism îi ia locul domnişoarei Optimiste. Nu se mai vede bun de nimic. Nu-şi mai simte locul în nici un punct din acest Univers. Multe gânduri „obraznice” şi rele îi perindă prin minte. Rotiţele creierului încep să se învârte, să lucreze. De ce tocmai eu arăt aşa? De ce am rămas fără loc de muncă? De ce atâtea responsabilităţi? De ce unii prieteni la care nici nu mă aşteptam, mă dezamăgesc? De ce atâtea cupluri care au început frumos sfârşesc prin certuri şi apoi divorţ? Atâţia copii rămân abandonaţi, chiar sunt avortaţi în timp ce alte cupluri fac tot posibilul să aibă un copil în familia lor? Atâtea inundaţii, cutremure, foc, războaie încearcă oamenii bătuţi de soartă. Şi totuşi, chinuitoarea întrebare rămâne aceeaşi: DE CE? Oare există un răspuns la aceste întrebări? Şi dacă da, care e el? Viața este o combinație perfectă de antiteze: întristare şi fericire, întuneric şi lumină, bogăție și sărăcie, împlinire și frustrare, iubire și ură, văi adânci şi munţi înalţi. Cred că lista ar putea continua, dar mă opresc aici. Viața e ca un puzzel, în care fiecare din aceste ”piese” își are rostul. De multe ori ne întrebăm de ce e așa, ne frământăm, căutăm răspunsuri și nu aflăm. Cred că ele se împletesc așa de bine între ele, pentru că doar atunci când gustăm amarul, știm ce înseamnă dulcele, doar atunci când plângem, știm ce e râsul, doar atunci când suntem triști, ne putem dori mai mult să fim veseli. Fiecare emoție trebuie prețuită, fiecare situație din viață trebuie privită cu o atitudine optimistă. În orice lucru rău este câte un lucru bun de învățat, principiu bazat pe cuvântul pe care Isus ni-l spune în Biblie: ”toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu.” (Romani 8:28)
Prin urmare, chiar dacă de ce-urile noastre nu primesc întotdeauna un răspuns, cred că viața e prea scurtă și prea frumoasă pentru a ne omorî timpul cu căutatul răspunsurilor. Mai degrabă cred că ar fi benefic să vedem partea frumoasă a lucurilor și să nu ne lăsăm copleșiți de atâtea de ce-uri, să ne pierdem în detalii fără rost și să lăsăm să treacă pe lângă noi clipele plăcute din viață. Așadar, fii un observator bun și înțelept, pentru că un înțelept ascultă sfaturile ce i se dau.