A avea o identitate creştină nu înseamnă doar a fi un om credincios, ci şi a fi un om plin de speranţă!
Dumnezeu, Creatorul, care te-a întocmit şi care îţi cunoaşte inima, niciodată nu a intenţionat ca omul să trăiască fără speranţă. În Evanghelii, 1 Timotei 1, Coloseni 1:27 El se revelează pe Sine ca şi „Dumnezeul nădejdii”, „Cristos Isus, nădejdea noastră.”
Mă uit în jur şi văd feţe încrispate, triste, posomorâte....bucuria de pe chipul lor păleşte, asemeni unei flori care se ofileşte fără apă, strălucirea din ochi este tot mai greu de întrezărit...oare unde este speranţa lor? Cum trăiesc aceşti oameni? De ce ucid zilnic acea mică lumină, speranţa, care la urma urmei le dă curajul să meargă înainte indiferent de situaţia grea în care se găsesc? De ce bucuria de a trăi este tot mai stinsă?
Speranţa creştină exprimă cunoaşterea faptului că fiecare zi a vieţii, fiecare secundă ce-i va urma, credinciosul poate spune în adevăr: „Da, Tată, cred că ce îmi stă înainte, este cunoscut de Tine, acum nu pot înţelege, dar aleg să cred că planurile pe care Tu le ai cu mine, binecuvântările Tale, încă nu s-au „suit” la mintea mea.
Viaţa spirituală aduce bucurie, împreună cu un sentiment al păcii şi al împlinirii.
Speranţa trebuie să ne fie un mod de viaţă. Doresc să ai „speranţă ca un izvor nesecat de putere şi speranţă ca o fântână de bucurii într-o inimă din care lauda şi rugăciunea se vor revărsa neîntrerupt.” (Nicicând fără speranţă, J.I. Packer)
Astfel, nădăjduind în El, Îl vom onora, iar dacă nu Îl vom ucide zilnic...de ce? Pentru că doar atunci când există speranţă există viaţă, iar Isus Însuşi este Viaţa!
„Eu sunt (...) viata.” (Ioan 14:6b)
Dumnezeu, Creatorul, care te-a întocmit şi care îţi cunoaşte inima, niciodată nu a intenţionat ca omul să trăiască fără speranţă. În Evanghelii, 1 Timotei 1, Coloseni 1:27 El se revelează pe Sine ca şi „Dumnezeul nădejdii”, „Cristos Isus, nădejdea noastră.”
Mă uit în jur şi văd feţe încrispate, triste, posomorâte....bucuria de pe chipul lor păleşte, asemeni unei flori care se ofileşte fără apă, strălucirea din ochi este tot mai greu de întrezărit...oare unde este speranţa lor? Cum trăiesc aceşti oameni? De ce ucid zilnic acea mică lumină, speranţa, care la urma urmei le dă curajul să meargă înainte indiferent de situaţia grea în care se găsesc? De ce bucuria de a trăi este tot mai stinsă?
Speranţa creştină exprimă cunoaşterea faptului că fiecare zi a vieţii, fiecare secundă ce-i va urma, credinciosul poate spune în adevăr: „Da, Tată, cred că ce îmi stă înainte, este cunoscut de Tine, acum nu pot înţelege, dar aleg să cred că planurile pe care Tu le ai cu mine, binecuvântările Tale, încă nu s-au „suit” la mintea mea.
Viaţa spirituală aduce bucurie, împreună cu un sentiment al păcii şi al împlinirii.
Speranţa trebuie să ne fie un mod de viaţă. Doresc să ai „speranţă ca un izvor nesecat de putere şi speranţă ca o fântână de bucurii într-o inimă din care lauda şi rugăciunea se vor revărsa neîntrerupt.” (Nicicând fără speranţă, J.I. Packer)
Astfel, nădăjduind în El, Îl vom onora, iar dacă nu Îl vom ucide zilnic...de ce? Pentru că doar atunci când există speranţă există viaţă, iar Isus Însuşi este Viaţa!
„Eu sunt (...) viata.” (Ioan 14:6b)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu