Bărbatul care stătea în fața mea avea peste 50 de ani. Mirosul de medicamente, injecții, perfuzii și mâncare bună îi era încă proaspăt. Numai ce a ajuns de la spital. Probabil de aceea arăta așa de îngrijit. În jurul lui era o dezordine totală. Casa e foarte dărăpânată. Tencuiala căzută, balamale stricate, trepte din beton sparte și geam spart. Câteva șosete rupte şi ude, erau agățate pe un pat vechi din fier care le servea drept uscător. Camera pe care o împărțea cu soția și un copil de 17 ani era întunecată, neaerisită și mică. Dulapul lor părea să fie un colț al camerei care era ticsit cu haine curate, murdare, rupte, de toate felurile. Patul așezat în mijlocul camerei pare a fi singurul loc de refugiu, iar podeaua din pământ le servește drept covor. Apa pentru ceai fierbea de zor pe soba care fumegă fără probleme.Soția pregătește cu răbdare tratamentul. Bărbatul ei bolnav, cu o voce stinsă și durere îmi arată o plăsuță plină cu pilulele pe care trebuie să le ia zilnic, apoi iasă din cameră și se așează pe o treaptă afară. Îmi zice că și-ar vinde calul pentru a face ceva bani, dar e prea bătrân și pentru a mai trage la jug. Își pune capul în mâini și stă liniștit câteva minute. Inima îi plânge, vocea îi tremură, iar puterile îl secătuiesc. E prea slăbit; pare dezamăgit de viață. Cât a fost în putere a lucrat din greu la casă și în agricultură. Problemele care l-au invadat în decursul anilor au fost prea dure pentru el. Și-a înecat astfel amarul în băutură. Aceasta aproape că i-a ruinat viața…motiv pentru care are probleme serioase de sănătate. În aceeași gamă minoră își spune și băiatul durerea. Ar face un curs pentru a învăța o meserie, dar…banii și comoditatea il țin în loc. Femeia începe să plângă de teamă că bărbatul ei trage să moară, ei nu sunt cununați legitim și există riscul de a fi scoasă din casă de către neamurile acestuia.
Toată povestea lor o sumarizez în cuvântul suferință. Suferință provenită din lipsa banilor, lipsa dorinței de a face mai mult, lipsa curajului, a hărniciei? Nu îi condamn. Aș vrea să nu se găsească în acea situație, dar din păcate sunt. Este o realitate grea și dureroasă. Sunt și alții în situația lor, poate mai rău. Mă simt parcă datoare să intervin cumva, sa fac lucrurile să meargă bine. Ce pot face? Suferința nu o pot opri…lacrimile nu le pot seca, durerea n-o pot micșora. Voi înălța câteva rugăciuni pentru ei o perioadă, apoi probabil îi voi uita și îmi voi continua liniștită viața? Și doar atât? Ce facem pentru cei din jurul nostru? Putem fi mână pentru ei atunci când au nevoie de ajutor? Umăr atunci când plâng? Brațe pentru ai îmbrățișa? Gură când au nevoie de încurajări? Sper să avem ochi pentru ai vedea și inimă pentru ai accepta. Tu ce ai face?
E. M.
