Despre vorbe...

Într-o zi a venit la un păstor o femeie cu conştiinţa tulburată. Despicase în patru viaţa tuturor celor din bisercă. "Cum aşa putea îndrepta lucrurile?" întrebă ea. El spuse: "Ia o cutie cu pene şi aruncă câte o pană pe pragul fiecărei persoane pe care ai criticat-o." După ce a făcut astfel, s-a întors la păstor şi l-a întrebat: "Asta e tot?" "Nu", a spus el. "Du-te acum şi strânge fiecare pană şi adumi-o." După vreo săptămână, femeia s-a întors cu una singură. "Vântul le-a suflat pe toate celelalte." După o îndelungă tăcere, pastorul îi spuse: "Aşa este şi cu vorbele; sunt rostite cu uşurinţă, dar nu le poţi lua înapoi."

Nimic nu ne trădează mai uşor ceea ce suntem ca vorbirea noastră. Gândurile ni le putem ascunde, faptele sunt săvârşite adesea sub imboldul împrejurărilor în care ne aflăm, dar cuvintele, fie că suntem tăcuţi din fire, fie că suntem deschişi la inimă, ne trădează uşor. În spatele unei fapte putem sta ascunşi mai mult timp decât în spatele unui cuvânt;
pentru că suntem nevoiţi să-l întrebuinţăm, el dă pe faţă interiorul nostru.

Cuvintele au o putere incredibilă. Ele pot răni sau pot vindeca. Rareori, tăcerea face rău, însă vorbirea multă este de multe ori o urgie, mai ales când este o flecăreală.

Cei mai mulţi oameni doresc să le vorbească altora. Sunt puţini care pot asculta cu atenţie şi să se străduiască să-l înţeleagă pe celălalt. Ascultarea celuilalt înseamnă respectul ce i-l dai.

Sursa: Meditaţii zilnice şi Sămânţa bună, 2009