Colivia vieţii...

Uneori prietenii apropiaţi devin străinii de care fug. Mie uşor să mă închid şi să trăiesc într-o lume interioară perfectă. Îmi place să încui uşa coliviei şi să-mi trăiesc viaţa după bunul plac. Aici mă complac într-o stare de siguranţă pe care mi-o oferă gratiile. Nu există responsabilităţi, provocări, riscuri, eşecuri. Indiferenţa, ignoranţa şi insensibilitatea sunt la ele acasă. În acelaşi timp „colivia” mea e un loc care îmi oferă o viaţă într-un stil confortabil. Parcă nimic nu e primejdios... totul e perfect.

Se spune că începem să murim în momentul în care nu mai avem nimic pentru care merită să trăim. Sentimentele devin anesteziate iar sufletul alunecă spre o uşoară letargie.

Este o cădere uşoară. Obiceiurile bune devin rutină, credinţa banalitate, iar viaţa mediocră. Paradoxal însă, ceea ce dă valoare vieţii este însăşi trăirea scopului pentru care merită să fii gata să mori.

„Fără curaj nu există glorie!” spune un citat celebru. Curaj egal risc. Risc egal zi. Fiecare zi e unică. Are suişuri şi coborâşuri. Implică noi alegeri, alte lupte. Alte eşecuri pot fi transformate în succes, iar înfrângerile în victorii.

Cred că înlăuntrul fiinţei noastre există părţi care aşteaptă să fie redescoperite pentru a putea zbura. Curajul mă redescoperă. Îmi dă un scop. Vorbesc de acel scop „sălbatic” care mă face să tânjesc după libertatea de după gratii. Adrenalina, provocarea şi aventura stau dincolo de gratii. Există dorinţe care nu pot fi îngrădite şi nevoi care nu pot fi ignorate. Colivia este locul izolării, este o lume captivă care amortizează sufletul, mintea şi trupul.

A-ţi cunoaşte scopul vieţii înseamnă a avea curajul de a ieşi din colivie. Nu ignora oportunităţile şi nu fugi de ele, aleargă după ele. Nu-ţi lăsa sufletul debusolat să rătăcească pe străduţele coliviei, înconjurat de gratii. Ai curajul să-ţi doreşti mai mult, să lucrezi mai mult, să citeşti, să speri, să visezi şi să iubeşti mai mult!

Nu-ţi îngrădi sufletul în colivie, trăieşte-ţi viaţa dincolo de ea cu curaj!

E. M.

Fiecare zi...

Fiecare zi e un nou început.
Fiecare zi îţi dă şansa să lupţi, să speri, să zâmbeşti. Să plângi chiar.
Fiecare zi înseamnă muncă - examenul care bate la uşă, cartea care trebuie citită, curăţenia care trebuie făcută...
Fiecare zi îţi poate aduce reîntâlnirea prietenilor vechi în „timpuri noi.” Îţi dă şansa să cunoşti feţe zâmbitoare sau inimi întristate şi descurajate.
Faptul că eşti în viaţă e meritul Cuiva. Poţi să-I mulţumeşti pentru aceasta.
Nu ştiu ce zi vei avea azi.
Te vei frământa pentru întrebările fără răspuns...?
Te vei bucura şi vei zâmbi la gândul că....?
Vei fi mulţumit că n-ai pierdut vremea...că te-ai investit şi în viaţa altora?
Mi-ar plăcea ca la sfârşitul zilei să fii mulţumit cu tine însuţi. Să vezi bunătatea Celui de sus în bucata de pâine care te-a săturat, în gura de aer pe care ai respirat-o fără probleme, în stropii de apă care te-au răcorit într-o zi toridă. Să vezi grija Lui faţă de tine, trimiţând razele soarelui să te încălzească. Să simţi că n-ai fost singur, că au fost prieteni care au stat alături de tine. Păstrează-ţi sufletul tânăr, mintea curată, inima deschisă!
Te mai las cu un gând: bucură-te de această zi!

E.M.

Domne, dă-mi...

Fericire - doar atâta cât să mă facă să doresc cu adevărat cerul,
Încercări - cât să mă mențină în alertă, gata de a le face față,
Păreri de rău - îndeajuns ca să mă țină uman,
Speranță - suficientă pentru a fi optimist,
Eșecuri - doar atâtea cât să mă mențină umil,
Succes - doar atât cât să mă facă să nu mă mândresc,
Prieteni - atâția cât am nevoie să mă simt încurajat,
Entuziasm - atâta cât să privesc cu încredere ziua de mâine,
Perseverență - atâta cât să mă îndemne să devin mai bun astăzi decât ieri și mâine decât astăzi.

Rugăciunea Sfântului Francisc

Oare suntem gata să acceptăm totul din mâna Lui? Cred că atâta timp cât percepem și suferința ca o binecuvântare, da. El să ne ajute!

În drum spre cer

Viaţa este un dar dat de Isus. De la naştere şi până la moarte fiecare dintre noi, atât eu cât şi tu, suntem într-o continuă alergare. Alergăm în stânga şi în dreapta şi rămânem uimiţi de felul în care timpul „trece aşa de grăbit” pe lângă noi.
Trăim in secolul vitezei. Lumea e din ce în ce mai tulburată, se afundă tot mai mult în „noaptea păcatului”. Divinitatea este tot mai negată, iar Dumnezeu pentru mulţi a devenit un „nimic”, un bătrân sătul de zile sau un poliţist care e cu „ochii în patru” şi aşteaptă să-l pedepsească pe cel care greşeşte. La urma urmei, dacă există Dumnezeu, stai şi te întrebi de ce lasă El să trăim o aşa viaţă grea, plină de încercări?
Fiind un copil al Său înalţi rugăciuni spre cer. Cauţi un răspuns, două sau mai multe. Şi vezi că ele întârzie uneori să apară. Ce faci?
Poate zi şi noapte strigi către Dumnezeu în speranţa că rugăciunea ta ajunge înaintea Sa. Poate te rogi în felul următor: „Ava, Tatăl meu, sunt copilul Tău, te rog ia aminte la cererile mele. Ochii mi se topesc de suferinţă, de lacrimi. Îmi întind mâinile spre Tine, îţi cer ajutorul dimineaţa şi seara. Chiar şi prietenii parcă ma uită, cei de aproape se fac nevăzuţi. Până şi Tu îţi ascunzi faţa de mine…”
Este un strigăt disperat al sufletului, plin de durere, este trist, dar adevărat. Poate că şi tu ai ajuns sau vei ajunge în asemenea momente când te vei îndoi de existenţa lui Dumnezeu. Ceri un semn şi parcă nu-l primeşti. Se închide cerul, tace. Vrei să vezi luminiţa de la capătul tunelului, vrei să te bucuri mai mult de viaţă, să zâmbeşti când razele soarelui încep să strălucească pe cerul vieţii tale.
Poate te întrebi: „până când să mai aştept?” Vestea bună e că o inimă care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, va continua să aştepte raspunsul divin. Această atitudine de aşteptare este un semn al maturităţii spirituale. Şi Dumnezeu întotdeauna va onora pe cel care alege să se încreadă în El, indiferent de situaţia în care se găseşte.
Este aşa de minunat faptul că planurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna cele mai bune pentru noi. El are timpul Lui când hotărăşte să acţioneze, pentru că „orice lucru El îl face frumos la vremea Lui.” (Eclesiastul 3:11b)
Având o atitudine de aşteptare tu nu faci altceva decât să-I demonstrezi Domnului că vrei să rămâi în voia Lui, să-L asculţi, căci „ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” (1 Samuel 15:22) ASCULTARE! Ascultarea de El implică de multe ori renunţare la tine, la confortul tău. Eşti gata să te laşi prelucrat în atelierul Celui mai mare Artist? Doreşti ca gândurile, atitudinilie, comportamentul tău să fei modelate de mâinile Creatorului?
Cizelarea, zdrobirea, frângerea doare, dar este necesară pentru că numai aşa poţi ajunge la un caracter cristic. De fapt aceasta doreşte Dumnezeu Tatăl, să creştem tot mai mult în asemănare cu El.
Cred că în mersul nostru către cer merită să ne dorim să fim şlefuiţi de mâinile Celui mai talentat designer, pentru că El, Dumnezeu, a pus în tine atâta frumuseţe! Vede în tine valoare şi vrea ca şi tu să o vezi; de aceea lasă ca diamantul din tine să strălucească în urma vieţii tale!

Măștile...

„De ce ne ascundem atât de des în spatele măștilor? Oscilăm între impulsul de a ne dezvălui și impulsul de a ne proteja, tăinuind ceea ce se petrece înăuntrul nostru. Tânjim să fim cunoscuți, dar dorim să rămânem ascunși. Ne înconjurăm cu ziduri din diferite motive. Unii îl admiră pe eroul James Bond, care este dur, inexpresiv pe sine din punct de vedere emoțional, detașat de orice implicare emoțională. Și unii dintre noi presupunem că vom fi îndrăgiți dacă putem deveni astfel de indivizi impenetrabili, care nu permit nimănui să pătrundă dincolo de exteriorul dur. Adevărat, unii ne vor admira pentru aceste calitați. Dar admirația nu conduce neapărat la intimitate. Un motiv mai serios pentru care ne ascundem în spatele măștilor este teama de respingere. Dacă, după ce-ți deschizi sufletul, prietenul te părăsește, efectul poate fi devastator. Mulți dintre noi ne-am construit fațade bine puse la punct, fiindcă suntem convinși că, dacă ceilalți ne-ar vedea așa cum ne vedem noi înșine, priveliștea i-ar îndepărta. Autodezvăluirea are efectul opus. Când o persoană își scoate masca, ceilalți sunt atrași spre ea.
Unii dintre noi facem tot posibilul să ne ascundem originea umilă, când sinceritatea în acestă privință i-ar dezarma pe cei din jur și i-ar atrage într-o conexiune mai intimă cu noi.
Producătorului de spactacole de operă Sol Hurok îi plăcea să spună că Marian Anderson nu a devenit pur și simplu mare, ci a devenit mare într-un fel simplu. Iată cuvintele lui:

Acum cîțiva ani, un reporter i-a luat un interviu lui Marian și a rugat-o să-i spună care a fost cel mai important moment din viața ei. Mă aflam în cabina ei și eram curios să-i aud răspunsul. Știam că avea multe momente importante dintre care să aleagă. A fost seara în care Toscanini îi spusese că avea vocea cea mai bună a secolului. A fost concertul privat pe care l-a dat la Casa Albă pentru familia Roosevelt și pentru Regele și Regina Angliei. Primise premiul Bok în valoare de 10.000 de dolari ca recunoaștere a faptului că era persoana care a făcut cel mai mult pentru orașul său natal, Philadelphia.
Mai presus de toate, a fost acea duminică de Paște de la Washington, când în fața statuii lui Lincoln, cântase pentru șaptezeci și cinci de mii de oameni, printre care se numărau membri ai Guvernului, ai Curții Supreme de Justiție și majoritatea membrilor Congresului.

Care din aceste momente memorabile a fost ales? „Nici unul din aceste”, spune Hurok. „Domnișoara Anderson i-a declarat reporterului că momentul cel mai important din viața ei a fost ziua când s-a dus acasă și i-a spus mamei că nu mai era nevoie să spele rufele vecinilor pentru a câștiga un ban.”
Dacă ne hotărâm să construim mai multe ferestre și mai puține ziduri, vom avea mai mulți prieteni.”

Preluat din Importanța prieteniei, Alan Loy McGinnis