De ce nu ascultă Dumnezeu toate rugăciunile?

Să ne închipuim că Dumnezeu ar asculta toate rugăciunile. Desigur, vom începe cu rugăciuni pentru lucruri necesare. Dar rapid vom trece la mai mulți bani, o mașină mai mare sau poate o casă, poate chiar o vilă cu privire la mare. După câtva timp vor exista numai șefi care vor merge în mașini de lux și vor locui în case foarte mari.
Și copiii noștri vin cu multe dorințe la noi: să privească la nesfărșit la televizor, să primească numai înghețată și dulciuri, jucării fără număr, să nu se culce, să nu meargă la școală...Dacă ne iubim copiii, nu le vom îndeplini toate aceste dorințe nechibzuite și excesive. Altfel nu ar putea deveni niște oameni realiști.
Observăm că paradisul visat pe pământ nu este, din nefericire, posibil. Acest lucru nu pentru că Dumnezeu nu ne împlinește toate dorințele, ci pentru că nu vom reuși să lucrăm corect cu toate lucrurile și să păstrăm măsura. De aceea Dumnezeu alege în dragostea și în înțelepciunea Sa din nenumărate rugăciuni, acelea care ne fac oameni maturi, folositori, care merg pe calea Sa. Dacă ne încredem în intențiile dragostei lui Dumnezeu și trăim într-o părtășie intimă cu El, vom învăța să ne rugăm în așa fel, încât El să ne asculte. Dumnezeu dorește să ne dăruiască din belșug, dar ceea ce consideră El că este important.


Sursa: Sămânța bună, 2009

Despre vorbe...

Într-o zi a venit la un păstor o femeie cu conştiinţa tulburată. Despicase în patru viaţa tuturor celor din bisercă. "Cum aşa putea îndrepta lucrurile?" întrebă ea. El spuse: "Ia o cutie cu pene şi aruncă câte o pană pe pragul fiecărei persoane pe care ai criticat-o." După ce a făcut astfel, s-a întors la păstor şi l-a întrebat: "Asta e tot?" "Nu", a spus el. "Du-te acum şi strânge fiecare pană şi adumi-o." După vreo săptămână, femeia s-a întors cu una singură. "Vântul le-a suflat pe toate celelalte." După o îndelungă tăcere, pastorul îi spuse: "Aşa este şi cu vorbele; sunt rostite cu uşurinţă, dar nu le poţi lua înapoi."

Nimic nu ne trădează mai uşor ceea ce suntem ca vorbirea noastră. Gândurile ni le putem ascunde, faptele sunt săvârşite adesea sub imboldul împrejurărilor în care ne aflăm, dar cuvintele, fie că suntem tăcuţi din fire, fie că suntem deschişi la inimă, ne trădează uşor. În spatele unei fapte putem sta ascunşi mai mult timp decât în spatele unui cuvânt;
pentru că suntem nevoiţi să-l întrebuinţăm, el dă pe faţă interiorul nostru.

Cuvintele au o putere incredibilă. Ele pot răni sau pot vindeca. Rareori, tăcerea face rău, însă vorbirea multă este de multe ori o urgie, mai ales când este o flecăreală.

Cei mai mulţi oameni doresc să le vorbească altora. Sunt puţini care pot asculta cu atenţie şi să se străduiască să-l înţeleagă pe celălalt. Ascultarea celuilalt înseamnă respectul ce i-l dai.

Sursa: Meditaţii zilnice şi Sămânţa bună, 2009

În drum spre cer

Viaţa este un dar dat de Isus. De la naştere şi pănă la moarte fiecare dintre noi, atât eu cât şi tu, suntem într-o continuă alergare. Alergăm în stânga şi în dreapta şi rămânem uimiţi de felul în care timpul „trece aşa de grăbit" pe lângă noi.
Trăim in secolul vitezei. Lumea e din ce în ce mai tulburată, se afundă tot mai mult în „noaptea păcatului”. Divinitatea este tot mai negată, iar Dumnezeu pentru mulţi a devenit un „nimic”, un bătrân sătul de zile sau un poliţist care e cu „ochii în patru” şi aşteaptă să-l pedepsească pe cel care greşeşte. La urma urmei, dacă există Dumnezeu, stai şi te întrebi de ce lasă El să trăim o aşa viaţă grea, plină de încercări?
Fiind un copil al Său înalţi rugăciuni spre cer. Cauţi un răspuns, două sau mai multe. Şi vezi că ele întârzie uneori să apară. Ce faci?
Poate zi şi noapte strigi către Dumnezeu în speranţa că rugăciunea ta ajunge înaintea Sa. Poate te rogi în felul următor: „Ava, Tatăl meu, sunt copilul Tău, te rog ia aminte la cererile mele. Ochii mi se topesc de suferinţă, de lacrimi. Îmi întind mâinile spre Tine, îţi cer ajutorul dimineaţa şi seara. Chiar şi prietenii parcă ma uită, cei de aproape se fac nevăzuţi. Până şi Tu îţi ascunzi faţa de mine...”
Este un strigăt disperat al sufletului, plin de durere, este trist, dar adevărat. Poate că şi tu ai ajuns sau vei ajunge în asemenea momente când te vei îndoi de existenţa lui Dumnezeu. Ceri un semn şi parcă nu-l primeşti. Se închide cerul, tace. Vrei să vezi luminiţa de la capătul tunelului, vrei să te bucuri mai mult de viaţă, să zâmbeşti când razele soarelui încep să strălucească pe cerul vieţii tale.
Poate te întrebi: „până când să mai aştept?” Vestea bună e că o inimă care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, va continua să aştepte raspunsul divin. Această atitudine de aşteptare este un semn al maturităţii spirituale. Şi Dumnezeu întotdeauna va onora pe cel care alege să se încreadă în El, indiferent de situaţia în care se găseşte.
Este aşa de minunat faptul că planurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna cele mai bune pentru noi. El are timpul Lui când hotărăşte să acţioneze, pentru că „orice lucru El îl face frumos la vremea Lui." (Eclesiastul 3:11b)
Având o atitudine de aşteptare tu nu faci altceva decât să-I demonstrezi Domnului că vrei să rămâi în voia Lui, să-L asculţi, căci „ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor." (1 Samuel 15:22) ASCULTARE! Ascultarea de El implică de multe ori renunţare la tine, la confortul tău. Eşti gata să te laşi prelucrat în atelierul Celui mai mare Artist? Doreşti ca gândurile, atitudinilie, comportamentul tău să fei modelate de mâinile Creatorului?
Cizelarea, zdrobirea, frângerea doare, dar este necesară pentru că numai aşa poţi ajunge la un caracter cristic. De fapt aceasta doreşte Dumnezeu Tatăl, să creştem tot mai mult în asemănare cu El.
Cred că în mersul nostru către cer merită să ne dorim să fim şlefuiţi de mâinile Celui mai talentat designer, pentru că El, Dumnezeu, a pus în tine atâta frumuseţe! Vede în tine valoare şi vrea ca şi tu să o vezi; de aceea lasă ca diamantul din tine să strălucească în urma vieţii tale!